Analist: Riscul de a coborî în categoria "junk" a depăşit pragul de 50%. Pierderea ratingului nu se repară odată cu instalarea unui guvern

Consultantul economic Adrian Negrescu a atras atenţia asupra consecinţelor economice majore pe care le suportă România după mai bine de patru luni de criză guvernamentală care a adâncit şi scumpit şi mai mult problemele deja existente.

În opinia analistului, mai există încă oportunităţi prin care România să atragă investitori dar este nevoie urgentă de un guvern care să negocieze contracte şi să construiască programe de retehnologizare.

Într-o postare pe Facebook, Negrescu susţine că un acord larg de guvernare sau o formulă minoritară susţinută în Parlament ar putea readuce rapid stabilitatea însă fiecare săptămână pierdută reduce spaţiul de manevră şi creşte costul final.

Redăm postarea analistului economic

Patru luni fără guvern: economia plăteşte nota de plată a orgoliilor politice

De câteva luni, în fiecare analiză pe care o facem la Frames ajungem la aceeaşi concluzie, indiferent de subiect. Fie că vorbim despre insolvenţe, despre industrie, despre investiţiile în apărare sau despre piaţa muncii, problemele economiei româneşti au un numitor comun: incertitudinea. Iar sursa principală a acestei incertitudini nu mai vine din afara ţării, ci din Parlamentul de la Bucureşti.

România nu are de peste patru luni un guvern cu puteri depline. Am avut un premier desemnat care s-a retras înainte de vot, unul respins de Parlament şi acum un al treilea, Siegfried Mureşan, care porneşte fără sprijinul celui mai mare partid. PSD a anunţat că nu îi va vota cabinetul, iar UDMR recunoaşte că, fără PSD, cele 233 de voturi necesare nu există.

Pentru prima dată în această criză, alegerile anticipate au devenit scenariul cel mai probabil. Nu vreau să discut aici cine are dreptate politic. Vreau să vorbesc despre factura pe care o plătim cu toţii.

Cifrele unei economii fără rezerve

Estimările pentru 2026 arată o economie care, în cel mai bun caz, stagnează.

PIB-ul ar putea evolua între −1,2% şi −0,1%, după ce primul trimestru a adus deja o contracţie de 1,7%. Investiţiile reale ar putea scădea cu până la 6%. Asta mă îngrijorează cel mai mult, pentru că o ţară care vrea să iasă din spirala deficitelor nu o poate face fără investiţii. Inflaţia ar urma să coboare până la final de an doar spre 6–7%, cu mult peste ţinta BNR, iar dobânda de politică monetară ar rămâne la 6,50%. Asta înseamnă credite scumpe pentru firme şi familii încă multe luni de acum înainte.

Randamentele titlurilor de stat pe 10 ani ar putea urca spre 7–8%, cursul ar putea ajunge la 5,40 lei pentru un euro, iar deficitul bugetar ar rămâne peste 6% din PIB, printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană. Pentru Bursa de la Bucureşti, riscul este aproape în întregime în jos: o posibilă corecţie de până la 22%, faţă de un potenţial de creştere de doar 2%. Aceste cifre nu sunt abstracţii.

În analiza Frames despre insolvenţe am arătat că, în primul semestru, 3.855 de firme au intrat în insolvenţă, cel mai mare număr din ultimii opt ani, şi că zeci de mii de companii au datorii restante la stat. Economia reală era deja în suferinţă înainte de blocajul politic. Criza guvernamentală nu a creat aceste probleme, dar le prelungeşte, le adânceşte şi le scumpeşte.

Ratingul: o linie roşie pe care o tratăm ca pe o formalitate

Cel mai grav risc nu este însă PIB-ul. Este ratingul de ţară. Fitch şi S&P ne ţin pe ultima treaptă a categoriei recomandate investiţiilor, BBB−, cu perspectivă negativă. Fitch a avertizat deja că o criză politică prelungită subminează consolidarea fiscală şi că, până la evaluarea din ianuarie 2027, România trebuie să demonstreze că poate reduce deficitul şi să vină cu un plan fiscal credibil. Riscul de a coborî în categoria „junk” în următoarele 6–12 luni a depăşit, în opinia mea, pragul de 50%.

Am impresia că mulţi politicieni tratează un downgrade ca pe o notă proastă care se poate corecta la sesiunea de toamnă. Este o iluzie periculoasă. Pierderea ratingului nu se repară odată cu instalarea unui guvern. Fondurile care au voie să cumpere doar obligaţiuni din categoria investiţională ar fi obligate să vândă titlurile româneşti. Statul s-ar împrumuta mai scump, iar băncile şi companiile la fel. Recâştigarea ratingului ar dura ani, nu luni. Iar nota de plată ar ajunge la fiecare român: credite mai scumpe, un leu mai slab, preţuri mai mari la importuri şi mai puţini bani pentru spitale, şcoli şi autostrăzi, pentru că o parte tot mai mare din buget s-ar duce pe dobânzi.

Mai există un aspect relevant. În analiza pe care am făcut-o recent împreună cu FACTORY 4.0 am arătat că România are acum o şansă istorică de reindustrializare, prin miliardele disponibile pentru industria de apărare. Aceste oportunităţi au nevoie de un guvern care să negocieze contracte, să construiască programe de retehnologizare şi să atragă investitori. Un stat fără guvern nu poate face niciunul dintre aceste lucruri. Iar investitorii, români sau străini, nu aşteaptă. Merg acolo unde există predictibilitate.

Două ceasuri care nu mai bat la fel

Înţeleg logica fiecărui partid. Fiecare îşi apără interesele, îşi calculează influenţa şi încearcă să obţină cea mai bună poziţie la masa negocierilor. Problema este că toate aceste calcule, fiecare rezonabil luat separat, duc împreună la un rezultat pe care nu şi-l doreşte nimeni: o ţară care îşi pierde credibilitatea financiară doar pentru că toată lumea a crezut că mai are timp. Politicienii măsoară timpul în runde de negocieri. Economia îl măsoară în dobânzi, în investiţii amânate, în firme închise şi în oameni care pleacă. Pentru un lider de partid, încă o lună de consultări poate părea un detaliu tactic. Pentru un antreprenor care aşteaptă să ştie ce taxe va plăti anul viitor, pentru o bancă care îşi evaluează riscurile sau pentru o agenţie de rating care îşi pregăteşte raportul, aceeaşi lună poate schimba totul.

Soluţii există: un acord larg de guvernare sau o formulă minoritară susţinută în Parlament ar putea readuce rapid stabilitatea. Dar fiecare săptămână pierdută reduce spaţiul de manevră şi creşte costul final. Ar fi sănătos ca cei care negociază acum viitorul guvernului să îşi pună o singură întrebare: merită ca, pentru un avantaj politic de moment, România să plătească ani de zile dobânzi mai mari, investiţii pierdute şi o reputaţie şifonată? Pentru că, spre deosebire de politicieni, economia nu mai are răbdare. Şi nici timp.