Expert în război hibrid îi face rechizitoriul lui Nicuşor Dan. Ce efect au acţiunile preşedintelui?
Moscova şi toate forţele interesate de slăbirea democraţiei româneşti privesc cu satisfacţie ultimele evoluţii din România, crede Corneliu Bjola, profesor de diplomaţie digitală la Oxford şi expert în război hibrid.
Într-o opinie pentru Epoch Times, expertul arată că ultima înlănţuire de evenimente (listele negre ale CSM, chemarea lui Ciucu la DNA, decizia ÎCCJ privindu-l pe Dominic Fritz) au culminat cu declaraţiile şocante făcute de Nicuşor Dan joi seara la Bruxelles. Mai exact, Bjola se referă la faptul că Nicuşor Dan nu a condamnat şi nici măcar nu s-a disociat de negocieri între Veştea şi AUR pentru învestirea guvernului său.
Redăm integral opinia profesorului:
Cred că momentul-cheie nu este atât nominalizarea lui Veştea, cât mai ales interviul de astăzi al preşedintelui de la Bruxelles. Pentru o parte importantă a electoratului care l-a susţinut, interviul a fost un adevărat pumn în plex. Este senzaţia aceea în care îţi dispare aerul şi nu mai înţelegi exact ce se întâmplă. Motivul este simplu. Una dintre premisele fundamentale ale campaniei preşedintelui a fost existenţa unei linii roşii clare faţă de extremism şi faţă de orice compromis cu forţele politice care contestă orientarea europeană a României. Pentru asta a fost votat de aproape şase milioane de oameni. Nu pentru că ar fi promis miracole economice sau administrative, ci pentru că reprezenta garanţia că extremiştii vor fi ţinuţi departe de pârghiile puterii. Astăzi aflăm însă că această linie roşie nu mai există. Sau, cel puţin, că este negociabilă. Asta creează două probleme majore.
Prima este efectul asupra societăţii. Una dintre explicaţiile ascensiunii forţelor radicale şi antisistem este tocmai percepţia că elitele politice spun un lucru în campanie şi fac altul după ce ajung la putere. Acest tip de comportament alimentează cinismul public, distruge încrederea în instituţii şi oferă muniţie exact celor care susţin că întregul sistem este corupt şi nereformabil. Cu alte cuvinte, printr-o astfel de decizie, rişti să întăreşti exact forţele pe care pretinzi că le combaţi. A doua problemă este cea a credibilităţii. În politică, încrederea este capitalul esenţial. Dacă abandonezi o promisiune fundamentală imediat după ce ai câştigat alegerile, toate celelalte promisiuni devin discutabile. Astăzi ni se spune că este exclusă o alianţă cu partidele anti-occidentale. Dar de ce ar mai crede cineva asta? Dacă o linie roşie considerată până ieri de netrecut poate fi abandonată peste noapte, atunci orice alt angajament poate fi abandonat la fel de uşor atunci când circumstanţele o cer.
Mai există însă o problemă şi mai gravă, care depăşeşte discuţia despre guvern şi majorităţi parlamentare. Este problema justiţiei şi a modului în care aceasta începe să fie percepută ca actor politic. Nu mai vorbim aici despre simple impresii. Vorbim despre semnale instituţionale concrete. Cel mai grav semnal a venit de la CSM când a ales în mai să întocmească „liste negre” şi să transforme criticii în ţinte. Mesajul a fost limpede: dacă îndrăzneşti să critici grupările dominante din sistemul judiciar, vei fi identificat, expus şi pus la punct. Acesta este comportamentul unei instituţii care confundă independenţa cu impunitatea şi critica cu insubordonarea. Într-o democraţie, nimeni nu este deasupra criticii. Nici guvernul. Nici preşedintele. Nici justiţia. În momentul în care o instituţie începe să reacţioneze la critică prin intimidare, avem o problemă politică, nu doar una instituţională.
Foarte important, Preşedinţia nu a reacţionat deloc la declaraţia CSM şi la listele lor negre. Nicio delimitare. Nicio preocupare. Niciun semnal că astfel de practici sunt incompatibile cu o democraţia. Iar în politică, tăcerea este rareori neutră. Când instituţia care ar trebui să fie primul apărător al valorilor democratice nu reacţionează în faţa unor asemenea derapaje, mesajul transmis este că acestea sunt tolerate. Că sunt acceptabile. Că societatea civilă poate fi intimidată. Că jurnaliştii şi criticii sistemului pot fi puşi la zid fără consecinţe. Iar când tăcerea vine exact în momentul în care sunt puse sub presiune vocile care contestă structurile dominante de putere, ea începe să semene mai degrabă cu o formă de complicitate decât cu una de neutralitate.
Listele negre ale CSM nu sunt singurul semnal. Vedem reluarea procesului lui Călin Georgescu. Vedem eliberarea lui Horaţiu Potra şi ridicarea sechestrului asupra averii sale după ce ni s-a spus luni întregi că reprezintă un caz de o gravitate excepţională. Vedem o serie de decizii controversate în dosare cu încărcătură publică majoră (dosarul 10 august). În acelaşi timp, vedem presiuni constante asupra unor figuri asociate reformei, precum Dominic Fritz sau Ciprian Ciucu. Luate separat, fiecare caz poate avea explicaţii juridice. Luate împreună, ele încep să schiţeze o imagine de ansamblu, foarte îngrijorătoare. Şi această imagine de ansamblu este una de restauraţie a vechiului sistem clientelar şi reţelelor de influenţă din „măruntaiele statului” pe care apropiaţii preşedintelui se fac că nu o văd.
Să nu ne facem iluzii nici în privinţa aşa-zişilor suveranişti. AUR şi Călin Georgescu nu reprezintă o alternativă reală la acest sistem. Ei se prezintă drept antisistem doar pentru că nu au făcut încă parte din sistem. Problema lor nu este existenţa modelului clientelar care a dominat România timp de decenii, ci faptul că nu au avut acces la masa la care s-au împărţit resursele şi privilegiile. Obiectivul lor nu este demolarea sistemului, ci preluarea lui. Din această perspectivă, ceea ce vedem astăzi seamănă tot mai mult cu un pact faustian. Un pact prin care forţele care promiteau reforma acceptă compromisuri succesive cu acele grupări care, în esenţă, nu doresc schimbarea paradigmei de funcţionare a statului, ci doar schimbarea beneficiarilor.
În acest context, apelurile la suspendarea preşedintelui sunt poate de înţeles din punct de vedere emoţional. Când oamenii simt că au fost înşelaţi, reacţia este inevitabilă. Faptul că asemenea apeluri sunt preluate acum şi de Călin Georgescu arată însă şi altceva: că segmentul extremist care îşi doreşte restauraţia încearcă să capitalizeze această dezamăgire şi să transforme o criză de încredere într-o criză de regim. Nu avem dovezi directe că Rusia orchestrează ceea ce se întâmplă. Cred însă că Moscova şi toate forţele interesate de slăbirea democraţiei româneşti privesc cu satisfacţie aceste evoluţii. Este foarte posibil să vedem campanii de dezinformare online menite să amplifice tensiunile şi frustrările existente în societate. Dar trebuie să înţelegem un lucru esenţial: în momentul de faţă, influenţa lor este aproape inutilă. Cei care slăbesc încrederea în instituţiile româneşti nu mai sunt în afara sistemului. Sunt deja în poziţii de putere. Conduc statul.
Ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult în această criză este faptul că tocmai cei care trebuiau să inspire încredere şi să ofere speranţă celor care nu îşi doresc ca România să fie abandonată în mâinile forţelor restauratoare au ajuns să alimenteze cinismul şi dezamăgirea. Speranţa pe care au construit-o în campanie este distrusă acum din interior, pas cu pas. Nu neapărat de Rusia, ci de cei care au fost aleşi tocmai pentru a împiedica acest lucru. Iar aici se află adevărata miză. România intră într-o nouă etapă de restauraţie politică, în care promisiunea reformei este abandonată, iar vechile structuri de putere revin treptat în centrul sistemului sub un nou ambalaj şi cu noi actori.
Pericolul nu este doar revenirea acestor structuri. Pericolul este că milioane de oameni care au crezut că schimbarea este posibilă încep să concluzioneze că nimic nu se schimbă niciodată. Iar de aici până la radicalizare, cinism generalizat şi prăbuşirea încrederii democratice nu mai este decât un pas.
