Ciobaniada. Expert în război hibrid avertizează: A funcţionat şi ca un test. Ar trebui să nu fie ignorat. Scenariul anilor '30 se repetă
Protestul de ieri din Piaţa Victoriei - protest marcat de violenţe care au reamintit de Mineriada din '90 - nu ar trebui tratat ca un simplu incident ci privit în contextul politic, instituţional şi informaţional actual. Şi nu doar atât, ci şi în contextul războiului cognitiv al ruşilor, opinează Corneliu Bjola, profesor de diplomaţie digitală la Oxford şi expert în război hibrid, într-un articol de opinie pentru Epoch Times.
Totodată, protestul, mai exact modul în care acesta a fost deturnat transformându-se în violenţă şi în haos, trebuie privit ca un test, consideră specialistul, un test din care actorii implicaţi pot învăţa din reacţia autorităţilor, pot identifica mesajele care au mobilizat cel mai eficient şi pot adapta tacticile pentru următorul protest.
Corneliu Bjola avertizează că episodul din Piaţa Victoriei ar trebui să nu fie ignorat până când acelaşi mecanism se repetă la o scară mai mare. "Într-un fel, scenariul anilor '30 se repetă", adăugă el.
Profesorul mai avertizează că războiul hibrid purtat de Rusia adaugă un strat suplimentar de insecuritate şi punctează fatul că "în momentul de faţă, nu există voinţă politică de a contracara profesionist războiul cognitiv."
Redăm integral opinia domnului Bjola:
Ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Victoriei nu ar trebui tratat ca un simplu incident de ordine publică sau ca o altercaţie care s-a produs accidental în interiorul unui protest normal. Semnificaţia sa devine mult mai serioasă dacă îl plasăm în contextul politic, instituţional şi informaţional actual.
Protestul poate reprezenta un semnal-avertisment al unei dinamici de escaladare al cărei obiectiv de final este schimbarea regimului politic într-o direcţie autoritar-illiberală.
Este foarte important să înţelegem că stabilitatea democratică nu depinde de absenţa conflictelor, ci de capacitatea sistemului de a le menţine în interiorul unor reguli acceptate. Pentru aceasta sunt necesare un consens minim între elite asupra regulilor jocului, instituţii credibile care pot media disputele, un spaţiu de dezbatere publică comun, şi legături între grupurile sociale care permit negocierea şi compromisul. Când aceste mecanisme se fragilizează simultan, nemulţumirile legitime devin mai uşor de capturat şi redirecţionat, instituţiile îşi pierd autoritatea de a dezamorsa tensiunile, iar naraţiunile radicale se pot răspândi mult mai repede. Acesta este contextul în care trebuie analizat protestul din Piaţa Victoriei: nu ca un episod separat, ci ca un test al rezilienţei unui sistem democratic ale cărui principale mecanisme de stabilizare sunt deja considerabil slăbite.
Primul factor de risc este fragmentarea profundă a consensului politic. România se află din luna mai fără un guvern cu puteri depline, iar partidele parlamentare au demonstrat că pot construi o majoritate pentru demiterea unui guvern, dar nu şi una capabilă să îşi asume guvernarea. Această diferenţă este esenţială. Înseamnă că sistemul politic poate produce blocaj şi opoziţie, dar nu mai poate produce cu aceeaşi uşurinţă decizie şi autoritate executivă. Într-un asemenea context, protestele devin mai greu de gestionat. Nu există un centru politic suficient de coerent care să poată răspunde simultan revendicărilor economice, problemelor de ordine publică şi exploatării politice a nemulţumirilor. Actorii radicali pot interpreta acest vid de autoritate drept o oportunitate. Participarea unor politicieni AUR şi prezenţa susţinătorilor lui Călin Georgescu nu mai reprezintă doar o încercare obişnuită de capitalizare electorală. Ele arată cum conflictul poate fi transferat dintr-un Parlament paralizat către stradă.
Al doilea factor este slăbirea medierii instituţionale. În orice societate democratică, conflictele nu dispar, dar există instituţii care le canalizează şi împiedică transformarea lor în confruntări deschise. În România, două dintre aceste instituţii, Preşedinţia şi justiţia, sunt în prezent puternic fragilizate. Preşedinţia şi-a diminuat autoritatea prin abandonarea parţială a agendei reformiste în baza căreia preşedintele a fost ales anul trecut, dar şi prin prelungirea crizei guvernamentale demonstrând incapacitate de a transforma consultările succesive într-o soluţie politică. Atunci când medierea se repetă fără rezultat, ea începe să îşi piardă credibilitatea. Partidele nu mai percep intervenţia prezidenţială ca pe un mecanism care poate produce un compromis obligatoriu, iar societatea vede o instituţie care consultă, dar nu reuşeşte să decidă. Justiţia se confruntă, la rândul său, cu o criză severă de încredere. Controversele privind funcţionarea sistemului, percepţia impunităţii şi indiferenţa faţă de societate îi afectează capacitatea de a fi acceptată drept arbitru imparţial. Când Preşedinţia nu mai poate produce un compromis politic, iar justiţia nu mai beneficiază de suficientă încredere pentru a arbitra conflictele, tensiunile tind să iasă din instituţii şi să se deplaseze în stradă.
Al treilea factor este existenţa unei cascade informaţionale care menţine societatea într-o stare permanentă de tensiune. Mobilizarea nu a început în ziua protestului. De câteva luni circulă intens mesaje asociate campaniei RoExit, naraţiuni anti-europene şi afirmaţii potrivit cărora statul ar fi controlat de forţe străine şi ar acţiona împotriva propriilor cetăţeni. Peste acest fundal se suprapun deplasările lui Călin Georgescu prin ţară şi reactivarea comunităţilor sale de susţinători. Ce e important de observat este continuitatea mesajului. Fiecare eveniment este integrat în aceeaşi explicaţie generală: elitele au trădat populaţia, Uniunea Europeană reprezintă cauza dificultăţilor interne, iar formele obişnuite de participare politică nu mai oferă soluţii. În aceste condiţii, un protest economic nu mai porneşte de la zero. El intră într-un mediu informaţional deja pregătit pentru radicalizare. Din această perspectivă, protestul a funcţionat şi ca un test. A arătat cât de uşor poate fi preluată, în actualul context politic, o mobilizare pornită de la revendicări înguste şi redirecţionată către o confruntare antisistem şi, în cele din urmă, către violenţă. Nu trebuie să presupunem existenţa unui comandament unic pentru a observa acest mecanism. Este suficient ca reţele politice şi digitale deja mobilizate să identifice rapid protestul, să introducă propriile simboluri şi mesaje, să redefinească adversarul şi să împingă o parte a mulţimii spre confruntare.
Aş recomanda atenţie mare şi la faptul că testul nu a vizat numai capacitatea de mobilizare. A verificat şi cât de repede se poate schimba obiectul unui protest, câtă receptivitate există pentru mesajele radicale, cât de coerent reacţionează autorităţile şi ce tip de imagini poate fi produs pentru următoarea etapă a cascadei informaţionale. Gardurile smulse, confruntările cu jandarmii şi blocarea circulaţiei nu reprezintă doar consecinţe ale violenţei. Imaginile pot fi ulterior selectate, reinterpretate şi distribuite pentru a susţine fie naraţiunea unui stat slab, incapabil să menţină ordinea, fie naraţiunea unui stat represiv care atacă „poporul”. Acest caracter de test este important pentru evaluarea riscului viitor. Actorii implicaţi pot învăţa din reacţia autorităţilor, pot identifica mesajele care au mobilizat cel mai eficient şi pot adapta tacticile pentru următorul protest. Dacă episodul este perceput drept un succes de vizibilitate şi mobilizare, chiar dacă nu şi-a atins revendicările declarate, el poate deveni un model care va fi repetat în jurul altor nemulţumiri sociale. Războiul hibrid purtat de Rusia adaugă un strat suplimentar de insecuritate.
Incidentele repetate cu drone şi atacurile desfăşurate în imediata apropiere a frontierei României menţin în societate senzaţia de vulnerabilitate şi pericol. În mod normal, cei care ar trebui să se ocupe de războiul cognitiv ar trebui să examineze atent posibilele legături dintre ce se întâmplă intern şi acţiunile Rusiei. Din păcate, în ciuda declaraţiilor şi poziţionărilor pe care le-am avut sistematic, atât eu, cât şi alţii, în ultimii ani, în România, în momentul de faţă, nu există voinţă politică de a contracara profesionist războiul cognitiv.
Al patrulea factor este polarizarea socială. Violenţa şi ostilitatea nu au fost îndreptate exclusiv împotriva Guvernului sau a Jandarmeriei. Au fost menţionate agresiuni şi injurii împotriva jurnaliştilor, şoferilor şi „corporatiştilor” care ieşeau de la serviciu. Acesta este un prag important. Conflictul încetează să mai opună o categorie profesională autorităţilor şi începe să construiască adversari în interiorul societăţii. Când anumite categorii sunt prezentate drept mai puţin „patriotice”, privilegiate său complice cu „sistemul”, violenţa împotriva lor poate ajunge să fie justificată moral. Distincţia dintre „poporul adevărat” şi cei consideraţi trădători sau beneficiari ai sistemului reprezintă una dintre cele mai periculoase forme de polarizare, deoarece permite transferarea furiei de la o problemă concretă către grupuri sociale întregi.
Elementul care nu s-a consolidat încă este densitatea opoziţiei. Vedem o încercare clară a reţelelor suveraniste de a se conecta la nemulţumirile oierilor şi ale lumii rurale. Protestul a arătat că aceste reţele pot identifica o revendicare autentică, pot introduce propriile simboluri şi mesaje şi pot schimba parţial obiectul mobilizării. Nu avem însă încă o coaliţie socială stabilă. Rămâne de văzut dacă agricultorii organizaţi, transportatorii, sindicatele, pensionarii, asociaţiile profesionale sau alte categorii afectate economic se vor alătura aceleiaşi mobilizări în viitor. Aceasta se poate schimba. Aş atrage atenţia în acest moment că reţeaua suveranist extremistă se consolidează. Recent a avut loc lansarea unui think tank „suveran”, al cărui scop este să recruteze susţinători şi din categoriile care, până în momentul acesta, refuzau alinierea cu această facţiune politică. Într-un fel, scenariul anilor '30 se repetă, dar la altă scală, cu intelectuali care încep să cocheteze, sub acoperirea „naţionalismului sănătos”, cu ideologii extremiste şi să legitimizeze prin prezenţa şi prin acţiunile lor naraţiunile suveranist-extremiste.
Tocmai aici se află principalul potenţial de creştere a riscului. Dacă reţelele suveraniste reuşesc să unească grupuri care astăzi protestează separat şi să le ofere o naraţiune comună împotriva Guvernului, Preşedinţiei, justiţiei şi Uniunii Europene, mobilizarea ar dobândi masă socială, infrastructură politică şi o justificare ideologică pentru confruntare. În acel moment, riscul unor episoade repetate de violenţă ar creşte considerabil. Cred că s-a depăşit momentul în care puteam spune cu încredere că traiectoria democratică europeană a României este ireversibilă. Ce se întâmplă în ultimii doi ani ne indică o altă dinamică. O parte din elitele politice şi economice doresc ca România să abandoneze traiectoria democratică pe care se află, şi să fie reinventată pe modelul lui Viktor Orban. Un stat iliberal, autoritar, tributar Rusiei şi Chinei.
Apelul meu este ca episodul din Piaţa Victoriei să nu fie ignorat până când acelaşi mecanism se repetă la o scară mai mare. Nu este suficientă investigarea persoanelor care au comis acte de violenţă. Instituţiile statului trebuie să analizeze profesionist conexiunile dintre mobilizarea politică, revendicările economice, campaniile informaţionale şi reţelele care încearcă să unească aceste elemente. Trebuie analizat şi ce a învăţat fiecare actor din acest episod: cine a reuşit să mobilizeze, cine a modificat sensul protestului, ce mesaje au produs reacţie şi ce vulnerabilităţi ale autorităţilor au fost expuse. În acest context, este siderant să vedem cum persoane acuzate că au pregătit acţiuni violente împotriva autorităţilor, precum Horaţiu Potra şi cei din anturajul său, ajung să fie prezentate într-o lumină aproape exculpatoare, iar gravitatea faptelor imputate este relativizată. Semnalul transmis societăţii este extrem de periculos: orice devine posibil, iar sancţiunile par să nu mai funcţioneze nici măcar în situaţii care ameninţă direct ordinea constituţională.
Putem spune aşadar că există un pericol real de escaladare pe termen mediu şi că mai multe dintre condiţiile care o pot facilita sunt deja prezente. Protestul din Piaţa Victoriei a oferit o primă demonstraţie a modului în care o revendicare legitimă poate fi capturată, reorientată şi împinsă către confruntare. Tocmai de aceea, prevenţia trebuie să înceapă înainte ca toate aceste reţele şi nemulţumiri să se coaguleze, nu după apariţia următorului episod violent. Tendinţa se poate intensifica pe parcursul iernii. Iarna nu produce automat radicalizare, dar poate amplifica dificultăţile economice şi nemulţumirea socială. Dacă blocajul guvernamental continuă, costurile vieţii cresc, iar instituţiile nu reuşesc să ofere un orizont credibil de stabilitate, mai multe categorii sociale pot deveni receptive la mobilizarea antisistem. Fiecare protest ulterior ar putea oferi reţelelor radicale o nouă ocazie de recrutare, coordonare şi testare a reacţiei autorităţilor.
